Amintiri din copilarie si ambitii urbane

Stiu un loc care pe vremuri imi era drag, un bloc vechi in curtea caruia am petrecut foarte multe zile placute in copilarie. Cantecelul demodat cu „floricele pe campii” imi trezeste de fiecare data amintirea acelui loc. Era o curte foarte mare, plina de verdeata, loc de intalnire pentru copii si adulti deopotriva. Cei mici se jucau, iar cei mari fie stateau de vorba, fie lucrau in aer liber. Iarba multa, copaci, un muzeu, o biserica, un parc in apropiere si oameni prietenosi – asta imi amintesc.

Cateva demolari si asfaltari mai tarziu, s-au pierdut mai bine de doua treimi din spatiul acela verde si cam tot la fel de multa bunavointa. Dintr-o data era ceva de impartit. S-au taiat copaci, s-au pus garduri – niste sarme de prost-gust care nu fac altceva decat sa delimiteze ceea ce altadata era liber pentru oricine -, iar zambetele au devenit la fel de bine marginite ca si portiunile de spatiu verde.

Au trecut destul de multi ani de atunci. Oamenii din zona s-au adaptat, s-au obisnuit sa se certe de la gura-leului, nuci si pisici, micile meschinarii devenind parte din viata de zi cu zi. Atat doar ca au inceput sa moara. Au murit cam jumatate dintre ei cand si-au dat restul seama ca, fiind o zona urbana ultracentrala, apartamentele fostilor proprietari apartin sau sunt inchiriate acum unor firme. Firmele n-au nevoie nici de gura-leului, nici de nuci, nici de pisici.

Am auzit de curand ca, in locul acelei ultime fasii de natura, se va largi parcarea de pe marginea strazii. Deci se vor taia nucii, se va turna asfalt peste straturile cu flori, iar pisicile vor fi ori gonite, ori calcate, cu purici cu tot, de masini. Natura nu isi mai gaseste locul, desi exista acolo de dinaintea oricarui SRL ce isi are astazi sediul in cladire.

Cei care isi amintesc de curtea de altadata sunt din ce in ce mai putini. Multi n-au avut masina si nici nevoie de ea. In locul lor au venit cei care au masina si absoluta nevoie de ea. Generatiile se succed, si fiecare generatie are valorile ei. N-ar fi nici cea mai mica problema… totusi oxigenul e indispensabil, iar asfaltul nu face fotosinteza.

(Martie, 2009)