Am o cutie grea cu reviste Cosmopolitan din frageda-mi tinerete – nu ca sunt batrana, dar, cu cativa ani in urma, tineretea mea a fost mai frageda. Cand a aparut editia romaneasca, vreo doi-trei ani am fost cititoare fidela a revistei, incepand chiar cu primul numar. M-am plictisit repede de Cosmo, dar placerea din adolescenta de a colectiona lucruri inca mai era activa. Am mai trait, am mai crescut, m-am mai (re)aranjat interior, si n-am mai cumparat reviste pentru femei. Din banii dati pe trei-patru numere puteam sa cumpar o carte buna, mai interesanta si mai utila decat aceleasi cateva subiecte vesnic reformulate in aceste reviste.
Prost e ca am ramas cu o cutie care ma cam incurca, plina cu reviste nerasfoite de aproape 10 ani. Sta intr-un colt de debara, si as vrea sa scap de ea inainte sa ma mut iar, ceea ce se va intampla destul de curand. Am vrut sa vand revistele – fie ca atare, fie ca maculatura – dar n-am facut prea mult in directia asta. Mi s-a parut ca e prea mica valoarea ca sa merite efortul.
Din cand in cand, mai dau cu ochii de cutia cu reviste, si ma intreb ce am castigat eu din toata “afacerea” asta? Un bloc de hartie colorata si lucioasa din care n-am invatat nimic esential si pe care nu-l arunc doar pentru ca nu mi se pare indeajuns de important sa ii aloc putin timp. Zace si imi aminteste de timpuri in care eram mai nesigura, deci mai dispusa sa ma conformez si sa cred ca judecata mea pretuieste mai putin decat niste sfaturi generale intamplatoare.
Ma gandesc la noi fetele. Pornim in viata de adult cu atata nesiguranta, intimidate sau de-a dreptul speriate de criterii dupa care ne asteptam sa fim judecate la tot pasul – si destul de des suntem. Deseori fara repere, ne cautam si ne gasim modele care nu rezoneaza cu ceea ce suntem cu adevarat, cu felul in care simtim, cu natura noastra profunda. Cheltuim in speranta ca “promisiunile” din reclame se vor adeveri, sau, mai rau, crezand orbeste mesaje publicitare. Si nu constientizam ce frumusete purtam inauntru, ignorand-o, sufocand-o, doar ca sa ne incadram mai bine intr-un standard care pare dezirabil social.
E doar o etapa in dezvoltarea unora dintre noi. Unii aleg sa nu o depaseasca, neascultandu-si nemultumirile, inabusindu-si vocea interioara care ii indeamna sa se cunoasca si sa se exprime. Altii se complac – mai usor, mai amar… Nu toata lumea e dispusa sa invete, sa se descopere sau sa se pretuiasca. Daca tu esti deschisa sa faci greseli si sa inveti din ele, ai toate sansele sa gasesti candva sens in tot ce ai trait vreodata, pentru ca uneori e nevoie sa fim stupide, pe alocuri dureros de stupide, ca sa devenim mai destepte – adica mai sigure pe noi insene, ca stapane (cel putin in teorie) suntem mereu, indiferent cat de bine sau mai putin inspirat ne conducem.
Poate n-am aruncat mormanul de hartii inutile pentru ca, de fiecare data cand imi apare in fata, imi aminteste ca mi-am schimbat valorile de atunci, si ca, dupa multe idei, alegeri si carari false, m-am asezat confortabil in propria mea persoana.
Si totusi, e cineva interesat sa cumpere reviste vechi? 🙂
Leave a Reply