“Ti-au placut ce ti-a dat doamnele?” il intreba pe un baietel, la iesirea dintr-o farmacie, o doamna de o varsta pana la care se presupune ca a exersat destul de mult limba romana, fiind totusi indeajuns de tanara sa nu fi uitat gramatica invatata (sau nu) in scoala. Nu este neaparat o tragedie, tinand cont de faptul ca vorbirea stricata e norma, si ca, la drept vorbind, fiecare greseste din cand in cand. Peste tot se vorbeste stricat. Eu insami, dintr-un motiv sau altul, molfai zilnic cateva idei pana nu se mai intelege nimic si ma pierd in propriile mele cuvinte. Nu-i bai. Repet, reformulez, sau o las balta. E evident ca nu se sfarseste lumea cand vorbim incorect.
Totusi, e usor de observat – plimbandu-te pe strazile din Romania, urmarind vreun program TV romanesc, citind presa etc. – ca nu e incurajata deloc corectitudinea in vorbire. Incorectitudinea este uneori criticata, insa a critica si a incuraja nu sunt sinonime, iar dintre cele doua critica e mai usor ignorabila – poate si pentru ca e omniprezenta. Ca sa nu vorbim de mecanismele psihologice de auto-aparare pe care le declanseaza critica, si care imediat dau intr-o incapatanare din care nu are absolut nimeni de castigat.
Cand eram in scoala, nu doar m-am plictisit, ci am si invatat o gramada de lucruri interesante, printre care ideea (utila in viata, cel putin pentru mine) ca limba nu ramane neschimbata, e un organism flexibil, fiind strans legata de cei care o vorbesc si de evolutia lor. Limba se reflecta in oameni, iar oamenii se reflecta in ea, si arata, printre altele, gandurile unei societati si valorile acesteia.
Eu cred ca a vorbi corect contribuie mult la eficientizarea comunicarii, iar regulile gramaticale stabilesc un teren comun, un reper in expunerea logica a ideilor in cuvinte. E adevarat ca fiecare intelege ce vrea si ce poate din ceea ce ii spui, insa exista o oarecare responsabilitate pe care ti-o asumi in momentul cand vorbesti – daca vrei sa fii inteles, trebuie sa te asiguri ca te exprimi clar si ca mesajul tau e receptionat. Daca nu se poate, nu se poate, stii macar ca ai incercat – daca ai incercat. Din pacate, am intalnit mult mai multi oameni (nu doar romani) decat mi-as fi dorit, sau decat mi-as fi inchipuit ca exista, care nu sesizau discrepanta dintre cuvintele pe care le foloseau si ceea ce incercau sa comunice. Dar asta e deja o alta discutie interesanta 🙂
Revenind la legatura dintre oameni si limba pe care o vorbesc, ma gandesc la societatea romaneasca contemporana. Limba lui Eminescu, a lui Caragiale… s-a transformat in limba unor rapsozi contemporani foarte preocupati de bani si dusmani. Adevarul e la mijloc, intre “limba stramoseasca” strivita in carti vechi si limba ce se revarsa din iPhone sau BMW pe acorduri semi-orientale (da, vorbesc de manele). Toate bune si normale, pana cand enormitatea se umfla sub nasurile neglijente si devine imposibil de ignorat, cum a fost episodul in care tocmai ministrul Educatiei, dintre toti ministrii si vorbitorii de limba romana, a facut in public doua greseli intr-o singura fraza… si ce greseli?! Daca lui i se tolereaza sa vorbeasca stricat, atunci, sincer, ce pretentii poate sa mai aiba parintele de la profesorul care ii “educa” odrasla?! Suna a slogan propagandistic, dar… copii sunt viitorul. Din aceasta perspectiva, mai interesant e cum se actualizeaza limba romana in peisajul global modern.
Si aici ne gandim putin la “romgleza”. Unii vad vorbirea asta corcita drept o fita a tinerilor din ziua de azi, nefiind constienti ca acesti tineri sunt expusi la realitati palpabile create si denumite in alte parti ale lumii pentru care nu exista echivalent lingvistic in romana. E “romgleza” limbajul viitorului plaiurilor mioritice? I don’t know, poate e doar o etapa. Important e de constientizat ca lucrurlile se schimba, chiar si atunci cand par stabile.
Se poate spune decat ca e serios! 🙂
Leave a Reply