Cum n-am mai scris nimic pe acest blog de o gramada cu mot, si cum ne apropiem de Pasti cu degete colorate si miros de cozonac (pe alocuri ars, hehe) in aer, am hotarat sa pun doua postari in aceasta saptamana – cu putin noroc poate si reusesc 😀
Prima e aceasta, despre… lucruri pe care le veti citi mai jos, iar urmatoarea va prezenta o idee culinara foarte draguta, potrivita pentru masa de Pasti (sau de dupa Pasti, in functie de timpul care imi mai ramane zilele astea). Dar, sa incepem cu inceputul, cu sueta adica 🙂
Trecand peste partea religioasa, traditii, superstitii, si tot ce ii inspira pe cei mai multi in aceasta perioada, fie ca scriu sau nu despre asta, vreau sa impartasesc niste ganduri ce au la baza o conversatie telefonica pe care am avut-o de curand cu bunica – sunt norocoasa si mandra sa am o relatie speciala cu ea 🙂
Pe scurt, isi amintea de vremuri (si de o anumita comunitate) in care sarbatorile erau petrecute simplu, sentimentele aveau un numitor comun clar, iar spiritul impartirii cu ceilalti ii facea pe toti multumiti. Desi vremurile in discutie erau bine apuse cand am luat eu prima gura de aer din viata mea, am avut parte si eu de experiente similare, si la fel ca mine, numerosi altii. Asa ca haideti sa ne amintim de timpurile in care nu era neobisnuit sa simtim ca toata lumea sarbatoreste impreuna cu noi. Hadeti sa ne amintim de copilarie.
Pe cand inca nu se adoptasera stirile de la ora 5 in media romaneasca, si nici nu prindeam vreun canal TV de desene animate non-stop, copiii petreceau mai mult timp impreuna, afara din casa. Comunitatile erau relativ uniforme ca posibilitati materiale, iar prieteniile dintre vecini nu erau o raritate. De Craciun, ca in decembrie – frig, lumea statea inauntru, la caldura. Insa primavara, de Pasti, copiii mereu ieseau afara, aducand dupa ei niste prajiturele, cozonac sau oua colorate. Se faceau multi cozonaci, si daca aveai musafiri, fiecare din ei pleca acasa cel putin cu o bucata de cozonac la pachet. Copiilor numai de musafiri nu le pasa. Imediat cum aveau ocazia, se strecurau la picnicul pascal de pe bancile din apropierea blocului sau a casei, acolo unde se strangeau si alti copii, razand din orice prostioara (cum ar fi “Doamne miluieste,/ Popa prinde peste”), si urmarind cu gurile cascate “campionatul” de ciocnit oua, marea distractie de Pasti. Cati dintre noi n-ar fi incercat (a se citi “spart”) toate ouale din casa, spre exasperarea mamei (obosita dupa toate pregatirile de sarbatoare), pentru a gasi cel mai cel ou, acela care avea sa triumfe in bataliile cu fratii, verisorii, bunicii, si vecinii… oul! 🙂
Si incheie bunica la telefon incursiunea nostalgica in trecut: “Tare nu stim sa pretuim lucrurile atunci cand se intampla.” Ei, asta m-a cam intristat, pentru ca eu nu mai traiesc asa de multa vreme, si as vrea ca si cei apropiati mie sa renunte la regrete si alte asemenea sentimente.
E drept ca adultul care se pregateste zile intregi pentru o sarbatoare se simte frustrat atunci cand copilul, in nepasarea varstei lui, intra cu talpile pline de noroi pe covorul proaspat curatat, si numai la a trai momentul nu-i mai sta mintea. La fel cand ai promis sa faci tu cozonac pentru mama, soacra si bunica, vezi ca nu ies cozonacii la numaratoare, si il vezi pe Bogdanel impartind cozonac in curtea blocului. Totusi, noi adultii, putem oricand (re)invata sa pretuim clipa, privind la copiii din jur, sau chiar amintindu-ne de noi insine cand eram copii.
Pe masura ce crestem si ne luam cu alte treburi, treburi de adulti, uitam ce simplu era odinioara, cand nu aveam “obligatii” si responsabilitati, cand nimic nu era mai important decat sa fim impreuna, sa impartim bunatati, sa batem campii si sa radem. In fond, aceleasi lucruri ne bucura de sarbatori si acum, cand nu mai suntem copii. Deci, haideti sa nu ne mai stresam atat pentru fleacuri care oricum nu aduc mari bucurii, dar care pot aduce mai tarziu mari regrete, si sa ne bucuram de ceea ce mereu a fost si va ramane important. Sa ne bucuram de clipele alaturi de cei apropiati 🙂
Leave a Reply